PĂDUREA CARE NU VOIA SĂ STEA LOCULUI

În vacanţa de vară, Justin, care era cel mai mare din copiii familiei Ravel, fu trimis de către părinţii săi la ţară, la reşedinţa unor prieteni. Fraţii săi mai mici ajunseră, împreună, într-o tabără la malul mării, iar educatoarea lor le scrise curând părinţilor că mititeii se distrau de minune. Investiţia, însă, depăşise posibilităţile familiei. Aşa se face că Justin nu putu să-i însoţească şi se văzu curând urcat într-un tren, cu un rucsac plin cu haine de schimb şi purtând în mâini un soi de hartă pe care i-o desenase tatăl său. Erau instrucţiunile: cobori la gara cutare, o aştepţi acolo pe doamna Casetti, proprietara moşiei, sau pe şoferul acesteia care avea să vină într-un automobil alb şi să te conducă la destinaţie. Dacă nu apare nimeni, aştepţi cuminte jumătate de oră, după care o apuci pe drumul ăsta – şi aici urma o schiţă făcută în fugă a unui drum de ţară, cu întretăieri care duceau către două sate învecinate, la capătul căruia, după câteva întortochieri, se afla moşia doamnei Casetti. În cel mult trei ceasuri un copil putea străbate drumul fără prea mult efort, chiar şi de s-ar fi oprit câteva minute să caşte gura privind împrejurimile. Vara locul arăta încântător, păşunile verzi şi întinse mărginite ici şi colo de pîlcuri de copaci ori de albia vreunui pârâu îi atrăgeau deopotrivă pe copii şi pe adulţi, căci natura se prezenta aici ca o sugestie a libertăţii; fără îndoială cea mai frumoasă stare în care un om poate să o surprindă, suprinzându-se pe sine însuşi.

Justin avea 12 ani. Între el şi fraţii săi era o diferenţă de şase ani şi respectiv şapte ani, lucru care nu-l deranja deloc căci îşi descoperise o pasiune pe care puţini băieţi de vârsta lui o aveau: aceea de a le purta de grijă fraţilor mai mici. Oriunde mergea alături de aceştia, se simţea responsabil pentru ei. Le urmărea mereu jocurile cu un ochi critic, estimând gradul de risc pe care-l reprezenta fiecare din ele. Intervenea atunci când era cazul, le atrăgea atenţia asupra cuvintelor şi comportamentului. Ajunsese să îşi înlocuiască părinţii, mult prea ocupaţi cu serviciul pentru a-şi mai dedica timpul supravegherii copiilor. Poate tocmai de asta nu-i displăcuse ideea de a merge, peste vară, la moşia familiei Casetti, nişte oameni mai în vârstă, bogaţi, fără copii şi fără alte rude. Fără îndoială că, dacă acestea existau, se mutaseră undeva foarte departe şi de acolo le venea peste mână să-i viziteze. Tatăl său îi spusese că bătrânii trăiseră singuri aproape toată viaţa şi că păreau să accepte fără probleme acest tip de existenţă. Părinţii săi îi cunoscuseră atunci când tatăl lui Justin aranjase nişte afaceri imobiliare în oraş, pentru domnul Casseti, un domn simpatic şi puţin excentric, care ulterior îi invitase să-i viziteze proprietatea de la ţară. Cu un an în urmă merseseră acolo cu toţii, iar Justin fusese impresionat de peisajul locului şi de bunăvinţa bătrânilor. Acum, în goana trenului, Justin contempla cu bucurie perspectiva acestie vacanţe petrecute de unul singur, la reşedinţa unor oameni care nu numai că i-ar fi putut fi bunici, dar care păreau să fie făcuţi pentru a creşte şi a îngriji nepoţi, pentru a le povesti celor mici amintiri din propria copilărie ori pentru a face împreună cu aceştia plimbări pe malul râului, seara, înainte de culcare. De unul singur, în mijlocul naturii şi înconjurat de atenţia celor doi, avea să se simtă din nou copil.

După o oră şi jumătate trenul îl aduse în locurile de unde civiliaţia oraşului era absentă. Sate mici, răsfirate în jurul unor dealuri, turme de oi şi de capre, indicau deja o altă lume. Curând coborî într-o gară mică, cu o clădire albă şi îngustă, fără etaj, străjuită de doi plopi care-i părură a fi foarte înalţi. Îl salută pe şeful gării şi îşi roti privirea în căutarea maşinii albe a doamnei Casetti care însă nu venise. Nu fu câtuşi de puţin deranjat de acest lucru, porni către o bancă din apropiere şi se aşeză pe ea, cercetând cu luare aminte drumul prăfuit, de ţară, pe care îl traversau nişte gâşte într-un şir foarte ordonat, aproape indian, spre amuzamentul său. În minutele care trecură drumul nu fu parcurs decât de o căruţă încărcată cu iarbă pentru vite, condusă de un ţăran care nu părea să ia în seamă nimic din cele ce se petreceau în jurul său. Şi, pe drept cuvânt, nu se petreceau multe. Justin se gândi că, probabil, în zona aceea singura maşină era aceea a familiei Casetti şi se întrebă dacă avea să vină cineva să-l ia de la gară sau ar fi fost cazul să pornească de unul singur în direcţia indicată de tatăl său. Raţionamentul era simplu: câştiga timp, iar dacă într-adevăr cineva ar fi venit după el, nu încpăea îndoială că avea să folosească acelaşi drum pe marginea căruia ar fi păşit şi el, voiniceşte, în direcţia moşiei Casetti.

Sări jos de pe bancă, hotărât să pornească, când văzu în depărtare un nor de praf şi auzi zgomotul unui motor. Curând văzu şi maşina în care nu se afla decât o singură persoană, şoferul familiei Casetti. Venise cu zece minute întârziere, e adevărat, însă acest lucru nu avea importanţă. Omul opri maşina, coborî, îl salută cu o reverenţă pe micul Justin, după care îi luă rucsacul şi-l introduse în portbagajul maşinii. Îl invită pe băiat să urce iar apoi închise uşa în urma lui cu un zgomot sec. Odată urcat la volan, întoarse maşina şi porni.

-Cum ţi se par împrejurimile? îl întrebă pe Justin, fără a întoarce capul, sesizând în oglindă curiozitatea cu care băiatul cerceta cîmpia şi dealurile care se înfăţişau la dreapta ori la stânga drumului.
-E frumos, spuse Justin, lipindu-şi nasul de geamul rece al portierei.Am mai fost aici toamna trecută, dar acum totul pare şi mai frumos.
-Desigur, răspunde şoferul, primăvara şi vara sunt cele mai frumoase anotimpuri în ţinutul ăsta. Lanurile şi păşunilea ne înconjoară pe o suprafaţă mare de teren, şi ele au şi mai mult farmec atunci când sunt acoperite de verde.
-Dar lacul? întrebă Justin. Îşi amintea şi de un lac mic, aflat la capătul cursului câtorva pâraie. Nu îşi amintea exact dacă fusese până acolo ori doar bătrânul Casetti îi povestise despre el.
-Lacul? E de cealaltă parte a pădurii. Noi am luat-o spre capătul opus al şoselei, însă într-o zi, când o să fie de acord şi doamna Casetti, putem lua maşina să mergem în direcţia cealaltă. În mai puţin de o oră avem să fim acolo.
-Nu se poate merge şi pe jos? Aş vrea să vizitez împrejurimile începând chiar de mâine, îşi expuse micul Justin intenţiile şoferului. Acesta ridică din umeri.
-Nu ştiu, nu cred. Drumul direct ar trece prin pădure, ori pădurea…

Nu-şi mai continuă fraza, ridică doar din umeri. Justin ar fi vrut să-l întrebe ce e cu pădurea, dar se răzgândi, văzându-l preocupat să ferească o turmă de oi care tocmai traversau drumul, mânate stângaci de un păstor tinerel. Restul drumului îl petrecură aproape în tăcere. Justin cerceta împrejurimile cu luare-aminte. De-a lungul şoselei nu se vedea nici o pădure. Ba mai mult, la un moment dat dealurile se răreau de tot, şi câmpia îşi intra în drepturi. Ici şi colo apăreau lanuri de grâu, cu planta verde, înălţându-se trufaşă în văzduh, dând cu tifla suratei plantată în margini, ovăzul, cu tulpina mică-mică, aproape confundându-se cu iarba. Apoi veneau câmpuri necultivate, acelea pe care le căutau ciobanii ori văcarii atunci când îşi aduceau animalele la păscut. După aceea se sfârşiră şi ele, iar maşina trecu dincolo de un gărduleţ de lemn ce marca un teren cu iarba tunsă scurt, gărduleţ ce se întindea pe hectare întregi şi care separa moşia familiei Casseti de restul terenurilor. Intrarea se făcu printr-o portiţă de lemn deschisă larg, pe care şoferul o închise după ce coborî din maşină pentru un minut, fără să oprească motorul. Drumul cu maşina mai ţinu o vreme, destul de scurtă, până când ajunseră înaintea unei vile cu două etaje străjuită la intrare de o fântână arteziană din care apa ţâşnea vioaie, într-un jet subţire abătut de-a lungul unor rigole de marmură ce întruchipau un labirint. Fântâna se afla în mijlocul unui părculeţ cu mai multe soiuri de flori care închipuiau un interesant joc al culorilor.

Auzind zgomotul motorului, domnul şi doamna Casetti ieşiră pe trepte. Îl îmbrăţişară pe micul Justin apoi îi spuseră şoferului să-i aducă bagajul înăuntru. Copilul se simţea fericit: era înconjurat de nişte oameni blajini care, fără să-l cunoască prea bine, îi puneau, iată, la dispoziţie, casa şi întreg domeniul lor, fără a-i cere nimic în schimb. Putea să se joace în voie, să fie copil, să se simtă unic, să atingă cu mâna toate formele frumoase ale naturii înconjurătoare, nestingherit de nimeni. Copilăria i se oferea pe o tavă de aur, în forma ei ideală: a dezlegării de rigori şi de răspunderi, a libertăţii de a descoperi lumea din jur la momentul înfloririi sale. Fără îndoială că Justin n-avea ce să-şi dorească mai mult.

A doua zi, însă, când vru să plece de unul singur în explorarea ţinutului, fu oprit de domnul Casetti care îşi manifestă dorinţa să-l însoţească. Merseră împreună vreme de un ceas de-a lungul unei bucăţi din gardul ce înconjura moşia, după care bătrânul îi ceru să se întoarcă. Îl cuprinsese oboseala. Cu toate că Justin se simţea plin de energie, se supuse fără nici o obiecţie. Ştia că nu ar fi fost politicos să îl lase singur pe bătrân. De asemenea îşi spuse că mai erau zile destule în care putea să viziteze regiunea şi s-o cunoască în amănunţime. Odată ajuns acasă îşi luă o carte din bibliotecă şi se adânci în lectură.

Şi în zilele care veniră fu nevoit să îi accepte, în plimbările mai lungi, cele care nu se desfăşurau în imediata apropiere a casei, pe cei doi bătrâni. Când doamna Casetti, când domnul îl însoţeau, discutând banalităţi. Justin nu găsise încă momentul prielnic pentru a le cere să înceteze a-l mai însoţi, mai ales că nu voia nici să-i supere, însă îşi imagină că momentul acesta nu era departe şi că va găsi, fără îndoială, formula potrivită prin care să le-o spună. Pe zi ce trecea devenea tot mai apropiat de bătrâni şi înţelegea că-l îndrăgiseră. Fără îndoială că n-aveau să se împotrivească planului său de-a vizita întreg ţinutul, plecând într-o zi de dimineaţă de acasă şi venind seara.

Curând le-o spuse. Într-o seară, la cină, după ce mulţumi pentru masă, aduse vorba despre pasiunea lui, geografia, şi despre preocuparea sa de-a cunoaşte zona în care se aflau, altfel decât prin plimbări scurte pe domeniul familiei Casetti ori din goana maşinii. Le spuse că voia să pornească către lac, de dimineaţă, să-l înconjoare şi să revină acasă seara, după ce va fi vizitat cum se cuvine împrejurimile. Bătrânii se priviră unul pe altul, apoi domnul Casetti luă cuvântul.

-Justin, spuse el, îţi înţeleg dorinţa. E firesc să vrei să vizitezi locurile din jur, şi e cu atât mai firesc cu cât locuim într-o zonă frumoasă care se cere studiată în amănunţime. Însă acest lucru nu este posibil. Nu spun că trebuie să rămâi închis în casă, Doamne fereşte, nici că nu avem încredere în tine. Nu spun că ţi se interzic anumite lucruri, căci nouă nu ne place să interzicem nimănui nimic. Mai mult decât atât, nici n-o putem face: suntem nişte oameni care se simt bine atunci când ceilalţi, oamenii din jur, se simt bine, se simt liberi şi fericiţi, făcând ceea ce-şi doresc. Cu toate astea, nu te putem încuraja să vizitezi locurile acestea de unul singur din pricina pădurii care se află la un kilometru şi jumătate în spatele moşiei. E o pădure mai curând micuţă, cu copaci nu tocmai deşi, nu foarte înalţi, deloc înspăimântătoare. Pare mai curând o poiană întretăiată de umbre şi de luminişuri, după cum îşi aţinteşte soarele razele asupra ei. Numai că această pădure e locul cel mai primejdios de pe aici.

Justin simţi un fior. Aproape că uitase să respire, atent la povestea bătrânului.

-Nu trebuie să ai încredere în ceea ce vezi. Pădurea nu e o pădure oarecare, ci o pădure ciudată, cu copaci care rămân verzi şi în timpul iernii, neatinşi de zăpadă, şi cu iarbă moale, mătăsoasă, care pare să nu se uşte niciodată. Noi, cei de pe-aici, credem că pădurea e blestemată şi că în adâncul ei se ascunde un labirint fără ieşire. Se spune că odată ce treci de primul copac, pădurea asta te-a şi prins în ghearele ei. Pentru majoritatea dintre noi legenda a devenit adevăr: celor mai mulţi de pe-aici pădurea asta le-a răpit pe cineva drag. Nimeni nu ştie exact cum se întâmplă ceea ce se întâmplă, însă toţi ştiu un singur lucru: că acela care se aventurează în interiorul pădurii rămâne prizonierul ei pe vecie. Nici unul din cei intraţi acolo n-a mai ieşit vreodată afară. Nici cei care au pornit să le dea de urmă. Cândva, pe la sfârşitul secolului trecut, a fost mare tărăboi în părţile astea; oameni importanţi au intrat în pădure şi-au fost înghiţiţi de ea, lucru pentru care au fost trimişi încoace nişte agenţi de poliţie bine instruiţi. Aceştia, după ce şi-au pierdut un coleg care s-a grăbit să se amestece printre ierburile de la marginea pădurii, au imaginat o strategie pentru a putea intra. Au fixat nişte buturugi mari la lizieră, în trei locuri diferite, şi s-au legat cu sfori lungi, puternice de aceştia, după care au intrat în pădure, fiecare pornind de la buturuga sa, fixându-şi un loc de întâlnire undeva unde presupuneau că ar fi mijlocul pădurii. Sfoara care-i ţinea legaţi era mereu încordată, şi multă vreme sătenii au fost convinşi că cei trei nu sunt departe, prinşi fiind în cercetarea lor. Spre seară au început să tragă de sfori, zorindu-i pe agenţi să iasă la iveală, însă nu s-a ivit nimeni. Cum sforile întâmpinau încă rezistenţă, au început să smucească de ele, însă curând şi-au dat seama că aveau de-a face cu o rezistenţă mult mai mare decât puteau ei mânui, semn că nu mai erau oameni la capătul lor ci altceva, poate copaci, poate duhuri, poate pădurea însăşi. Au tăiat capetele legate de buturugi ale sforilor şi s-au resemnat la gândul că n-aveau să afle niciodată ce se ascunde în mijlocul copacilor. Unii spun că nu putea fi vorba ca frânghiile să fi fost dezlegate şi agăţate în jurul unor copaci, pentru că în timp ce trăgeau de ele au simţit mişcare în celălalt capăt. Părea că sfoara se supunea unui soi de rotaţie, neîmpiedicat decât de copaci şi de forţa buşteanului dinapoi, dar oamenii ar fi fost gata să jure că, dacă buştenii n-ar fi fost suficient de solizi, ar fi fost ei înşişi smuciţi înăuntru de forţa acelei rotaţii. E semn, s-a spus, că pădurea se roteşte, ca orice obiect aşezat pe un teren fără aderenţă, fără gravitaţie, dar acest lucru e imposibil. Imposibil e însă şi ca fiecare om ce va fi trecut dincolo de copaci să nu mai poată veni înapoi, drept pentru care am decis să nu mai lăsăm pe nimeni să pătrundă acolo. Pe vremuri locul a fost înconjurat cu semne şi garduri, însă, în timp, pe nesimţite, acestea au dispărut. Aşa se face că e teribil de uşor să te pierzi, astăzi, în pădure. E drept că nu ne vizitează nimeni şi că oamenii o ocolesc din instinct, numai că din când în când tot se mai abate pe aici câte un vizitator pe care trebuie să-l punem în temă cu primejdia. Majoritatea, chiar dacă nu ne dau crezare, tot nu vor să rişte, aşa se face că de ceva vreme n-am mai avut nici o dispariţie prin locurile astea. Sper ca lucrurile să rămână astfel pentru totdeauna, adăugă bătrânul întinzând mâna sa uscată, străbătută de vene vineţii, pentru a mângâia mâna băiatului care acum privea tăcut către lemnul mesei. Nu mai spuse mare lucru, refuză să mănânce desertul şi se retrase curând în camera sa. Îi auzi apoi pe cei doi bătrâni certându-se, şi mai auzi un nume: Nando, repetat de mai multe ori. Curând îşi dădu seama că era vorba de copilul bătrânilor, care se pierduse şi el în pădure, cu multă vreme în urmă. Se pare că bătrânii îl certaseră pentru cine ştie ce lucru, iar el, supărat, pornise să rătăcească în pădure, neluând seama la lucrurile îngrozitoare care se spuneau despre ea. Acum putu pricepe solitudinea şi sobrietatea în care trăiau şi-i fu milă de ei. Adormi promiţându-şi că nu va călca rugămintea bătrânului Casetti de a se abate în apropierea pădurii şi că nu le va oferi niciodată bătrânilor un motiv să fie supăraţi pe el.

Gândul pădurii însă nu-i dădea pace. Începu să caute tot mai mult la o metodă de a afla misterul pădurii fără să-şi pună viaţa în pericol. Prima dată se gândi să agaţe şi el, la fel ca agenţii din trecut, o sfoară de un pilon din afara pădurii, iar sfoara s-o lege de un copac din pădure, însă pentru asta ar fi trebui să păşească în interiorul pădurii, iar acest lucru era inacceptabil. Reflectă apoi dacă n-ar trebui să azvârle un balon cu vopsea într-unul din copaci, colorându-l astfel şi stabilindu-i poziţia; iar mai apoi să treacă de ori câte ori era nevoie prin locul respectiv, pentru a vedea dacă copacul se află încă acolo. Dacă da, cel puţin mitul rotaţiei pădurii ar fi fost scos din funcţiune. Renunţă curând şi la această idee, căci s-ar fi putut ca balonul cu vopsea să nu nimerească, ori ca el însuşi să se dezechilibreze şi să cadă cumva în adâncul pădurii. În cele din urmă alese să coloreze o piatră şi s-o arunce în pădure, să marcheze locul unde-o aruncase iar apoi să revină pentru a vedea dacă piatra se mai află acolo.

Într-o dimineaţă, după ce-şi luă micul dejun şi le promise bătrânilor că nu se îndepărtează prea mult şi că nu intenţionează să facă decât o plimbare în jurul fâneţelor din spatele casei, strecură în buzunar piatra pe care-o colorase cu acuarelă în ziua precedentă, într-un galben viu, brăzdat de o dungă de roşu, şi se grăbi să ajungă la liziera pădurii. O văzu de departe: trecând gardul moşiei bătrânilor Casetti, nu mai avea de mers decât câteva sute de metri până la acel pâlc de copaci pe care aproape că îl puteai cuprinde cu privirea, întins cel mult pe distanţa de doi kilometri pătraţi, pe care soarele şi roua dimineţii, depusă pe iarba şi pe florile ce-l înconjurau, îl făceau teribil de banal, cu nimic mai atrăgător ori mai puţin atrăgător decât dealurile din depărtare ori lacul din care se puteau zări nişte extremităţi strălucind în lumina soarelui. Justin îşi propuse să nu se apropie prea mult de pădure, iar odată ce ajunse la zece-cincisprezece metri se opri. Era singur înaintea unui loc despre care auzise cele mai teribile lucruri şi nu se simţea în largul lui, cu toată liniştea din jur, întretăiată numai de zgomotele păsărilor care ciripeau vesele. Fără îndoială, îşi spuse, că acele păsări se află şi ele undeva pe crengile copacilor pădurii, şi totuşi cântă ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, ba cu siguranţă că ies şi se întorc în pădure ori de câte ori le vine cheful. Gândindu-se la ele, parcă îi mai veni inima la loc şi îşi spuse că posibilitatea ca bătrânul să fi dorit să-l sperie devenea mai limpede. Cu toate astea, gândul la cearta bătrânilor din absenţa lui, la copilul lor dispărut în aceeaşi pădure, nu-l lăsă să se aventureze până în imediata vecinătate a copacilor. Se apropie la distanţă suficientă cât să arunce piatra. O scoase din buzunar şi-o aruncă, urmărind-o cum aterizează puţin mai departe de primul copac. Se aşeză nu departe, urmărind cu privirea piatra o vreme, până când se plictisi. Nimic nu se întâmpla, nici un proces, nici o mişcare. Piatra nu se muta din locul respectiv. În cele câteva minute în care o ţintise cu privirea, nu se petrecuse nici o deplasare, nici măcare a unei frunze, a unui fir de iarbă. Piatra parcă îl sfida, strălucitoare în bătaia soarelui, albă şi nemişcată. Albă? tresări copilul, deschizând ochii mari şi făcându-şi palma streaşină deasupra ochilor, încercând să ocolească bătaia soarelui. Da, piatra redevenise albă, întocmai ca în ziua precedentă, când o culesese de pe jos şi mersese în atelier pentru a o vopsi în galben şi roşu. Era albă şi, parcă, puţin mai mică. Semăna cu piatra aruncată de el, atât doar că era albă şi părea că se micşorase, dar asta putea foarte bine să fie şi o iluzie provocată de soarele care, într-adevăr, lumina pădurea cu intermitenţe, ca şi când ea ar fi fost în perpetuă mişcare. Atât doar că Justin fusese acolo tot timpul, cu ochii aţintiţi spre ea şi nu se mişcase nimic, nici măcar o frunză nu-şi schimbase poziţia, în afară doar de piatra aceasta care, iată, privită mai îndeaproape, căci Justin se târâse până la cel mai apropiat punct din marginea pădurii, devenise cu siguranţă mai mică. Nu-şi putea da seama dacă lumina soarelui îi juca feste ori îl deruta poziţia în care aterizase piatra, însă acum lui Justin i se părea că de jur în jurul pietrei se formase un soi de voal de nisip fin, lucitor, care dădea un nimb straniu bucăţii de rocă. Justin se aşeză iarăşi, trăgând cu ochiul înspre poziţia pietrei, însă curând se ridică iarăşi, înspăimântat de-a binelea de data asta. În locul pietrei nu mai rămăsese decât o grămăjoară de nisip ale cărei fire se ascundeau, încet-încet, printre firele de iarbă, lipindu-se de pământ şi devenind totuna cu acesta. Nu trecuse mai mult de o jumătate de oră de când aruncase piatra, şi iată că ea nu numai că nu-şi schimbase locul, dar rămăsese acolo până la transformarea sa în praf, până la auto-distrugerea sa.

Pricepu cu uşurinţă că pădurea nu cădea sub blestemul mişcării eterne, ci sub al timpului, care se scurgea în interiorul ei cu mult mai mare viteză decât în exterior. Justin citise destul încât să înţeleagă fenomenul, ba putea chiar face câteva calcule în marginea lui. În lumea normală, unei pietre mici, de felul celei aruncate de el în pădure, îi trebuiesc două sau trei sute de ani să se transforme cu totul în nisip. În interiorul pădurii însă piatra se spulberase în numai jumătate de oră. Asta însemna că unui om obişnuit nu i-ar lua decât puţin peste cinci minute se îmbătrânească şi să moară. Cam douăzeci de ani pe minut, estimă Justin, făcând câţiva paşi înapoi. Această poiană care-i stătea dinainte, în care timpul o luase razna şi în care orice lucru exterior se transforma în câteva minute în neant, devenise şi mai îngrozitoare acum, că-i descoperise taina. Întrebări însă rămâneau: de ce copacii dinăuntru nu aveau de suferit? De ce iarba era mereu verde? De ce păsările continuau să cânte între arbori? Şi, până la urmă, de ce anume oamenii care intrau aici şi se surprindeau îmbătrânind, îşi vedeau pielea zbârcindu-se, simţeau cum oboseala le pătrunde în oase şi cum capul le devine greu pe umeri, împovărat dintr-o dată de toate gândurile omului care-şi simte sfârşitul aproape, nu dădeau năvală să iasă cât mai repede din pădure? Evident, pădurea nu fugea nicăieri, şi nu părea să fie o problemă a ieşi din ea. Un pas aici, al doilea, şi iată-te afară. Oare Nando, fiul bătrânilor Casetti, ce va fi gândit atunci când va fi trecut liziera pădurii? Nu ştia şi el, prea bine, care era secretul acesteia? Justin nu putea să creadă că trăind în vecinătatea ei şi, fără îndoială, mânat de aceeaşi curiozitate copilărească ce-l adusese şi pe el aici, Nando nu verificase el însuşi manifestările pădurii şi felul în care omul îi cădea victimă. Sigur înţelesese şi el ce fel de pericol îl aştepta dincolo de copaci şi oricât de mult ar fi dorit ca părinţilor săi să le pară rău pentru a-l fi certat, nu se putea să fi vrut să-i pedepsească chiar în felul ăsta, să nu mai iasă niciodată din pădure. Mai era ceva la mijloc, dar ce?

Se gândi până începu să simtă oboseala şi înţelese că amiaza trecuse demult. Trebuia să se întoarcă neapărat, dacă nu voia ca bătrânii să se impacienteze şi să înceapă să-l caute. Dar enigma pădurii se cerea, la rîndul ei, pătrunsă în mai mare măsură decât în chip pur teoretic. Se cerea o probă practică, o experienţă care să implice un om viu. Justin nu voia să intre în pădure, dar pentru a putea experimenta, trebuia să se sacrifice într-un fel. Se ridică în picioare, judecând febril situaţia, iar după câteva minute se hotărî. Avea să îşi întindă mâna stângă până dincolo de primul copac al pădurii. Ce se putea întâmpla? Pielea braţului avea, fără îndoială, să se zbârcească, poate că braţul întreg avea să-i fie acoperit de păr, însă restul avea să rămână intact. Şi poate că nici n-avea să se întâmple astfel, pentru că nu intenţiona să stea cu mâna întinsă mai mult de un minut, atâta numai cât schimbarea să devină vizibilă.

Îşi suflecă mâneca, se lăsă uşor pe burtă şi îşi întinse mâna de-a latul copacului, închizând ochii. Stătu aşa puţin. Nu ştia nici el ce anume aştepta să se întâmple, însă după un minut încă nu se întâmplase nimic. Înciudat, începu să-şi tragă mâna înapoi şi atunci simţi, pe dosul palmei, o atingere catifelată. Fără îndoială nu putea fi vântul, nu putea fi decât o altă mână, o mână moale, cu pielea foarte fină. Justin sări în picioare, abia stăpânindu.şi un ţipăt. Fireşte că nu văzu pe nimeni şi, cercetându-şi mâna, nu descoperi nimic neobişnuit. Acelaşi braţ, braţul lui, aceeaşi mână stângă pe care şi-o recunoştea bine. Dar ce anume îl atinsese, ce fel de atingere fusese aceea? Voia oare cineva să-i spună ceva? Dar cine şi ce anume?

Se întoarse şi porni către gardul moşiei Casetti, însă după câteva minute se opri. Curiozitatea îl măcina, trebuia să ştie, să înţeleagă ce se petrecuse. Nu doar braţul trebuia împins dincolo de marginea pădurii, era necesar să treacă cu tot corpul, cu ochii deschişi larg, pentru a vedea bine ce anume se petrecea în realitatea aceea căreia îi aparţinuse atingerea pe care o simţise. Nu pentru multă vreme, doar pentru zece, douăzeci de secunde. Să treacă, să deschidă bine ochii şi să privească în jur, după care să treacă înapoi. În douăzeci de secunde nu i se putea întâmpla mare lucru, însă acelaşi interval de timp ar fi fost edificator pentru sine, pentru ca să poată explica misterul care avea loc dincolo de copaci. Porni înapoi, se opri la marginea pădurii, trase aer în piept şi, rostind o rugăciune în gând, sări dincolo de fâşia de pământ ce separa pădurea de restul lumii.

Odată trecut dincolo, Justin privi în jurul său cu luare aminte. Văzu aceiaşi copaci pe care îi observase din afara pădurii, acelaşi luminiş de unde soarele pornise să se retragă, ascuns de nişte nori rebeli, aceleaşi reflexe ale zilei în undele lacului din care nu se vedea, prin pâlcul de copaci, decât un capăt, şi undeva, îndărăt, coama de pământ înverzit străjuită de gardul familiei Casetti. Nimic deosebit, nimic neobişnuit, nimic nelalocul său. Şi nici un om, nici o suflare care să fi putut provoca atingerea aceea fină care-l tulburase în aşa măsură pe micul Justin. Fără îndoială, convingerea că, odată trecută liziera pădurii, înaintea ochilor săi avea să se înfăţişeze o lume ciudată, necunoscută, nu avusese drept fundament decât acea spaimă incertă, absurdă pe care i-o provocase pădurea. Cu toate astea, ştia bine că nu putea risca să rămână prea mult în interiorul pădurii. După ce mai aruncă o privire temeinică în jur, Justin sări înapoi, depăşind copacii şi ajungând în afara pădurii. Nimic, nici o forţă, nici un obstacol nu-l reţinuseră în interiorul ei.

O porni către moşia familiei Casetti fluierând. Dezlegase misterul pădurii sau cel puţin o parte din el, cea mai importantă. Nu de mişcare era vorba, ci de timp. Era o matematică limpede, clară, în virtutea căreia se putea estima că pădurea aceasta era numai un loc unde timpul fizic, cel cu care suntem toţi obişnuiţi, se derulează altfel, şi lucrul acesta nu se petrece nicăieri altundeva pe pământ decât numai în mijlocul acelui pâlc de copaci străluminat de soare şi înconjurat de văi verzi, un loc care te îmbia la reverie şi reflecţie. Celelalte mistere care mai rămăseseră nedezlegate nu i se mai păreau lui Justin atât de dificil de elucidat, poate nici chiar atât de importante. Cheia misterului este timpul, timpul pe care oamenii îl înţeleg într-un fel în afara pădurii şi altfel…

Hmmm! Aici se opri puţin, nedumerit. Şi el fusese în interiorul pădurii, însă timpul nu i se păruse deloc diferit, scurgerea minutelor şi a clipelor fusese tot aceeaşi. El, sărind dincoace de liziera pădurii, în lumea timpului normal, rămăsese tot acelaşi Justin. Nu părea deloc îmbătrânit, pielea sa era la fel, se simţea la fel. Interesant, fenomenul trebuia studiat. Se grăbi către albia unui pârău pentru a se oglindi în el. Da, era tot el, acelaşi Justin, avea acelaşi chip, aceleaşi trăsături… Nici vorbă de îmbătrânire. Ce spaimă inutilă!

Se ridică zâmbind, dând să plece mai departe, când observă, pe marginea pârâului, un băiat cam de vârsta lui care îi zâmbea. Nu-l cunoştea, nu-l mai văzuse pe aici, dar se bucură că în sfârşit găsise pe cineva de vârstă apropiată cu care fără îndoială că îşi mai putea petrece timpul din când în când.

-Salut! ridică mâna Justin.
-Salut, îi răspunse băiatul ridicându-se.
-Mă numesc Justin, preciză Justin întinzând mâna necunoscutului.
-Îmi pare bine, spuse băiatul. Aşadar tu eşti băiatul care a venit în vizită la ai mei? Ia spune, cum ţi se pare?

Justin nu se putu decide, în clipa aceea, ce anume îl surprinse mai mult. Strania întrebare a necunoscutului sau atingerea mâinii acestuia, o atingere extrem de fină şi delicată pe care avu sentimentul că o cunoştea dintotdeauna. Însă trebuie să spunem că memoria tactilă a oamenilor e teribil de confuză, aşa că nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii în legătură cu asta. Iar micul Justin nici măcar nu avu prea mult timp să-şi pună întrebări, pentru că celălalt băiat o porni destul de repede în josul pârâului, în timp ce Justin alergă după el, străduindu-se să-l ajungă. Se gândea la întrebările pe care voia să i le adreseze atunci când fu luat prin surprindere de un peisaj deosebit de interesant. Nu departe de ei, întinşi în iarbă, conversau aprins, aproape certându-se, trei inşi îmbrăcaţi ciudat, cu nişte frânghii petrecute în jurul brâului.