TU MĂ IUBEŞTI, DAR NU AŞA CUM AR TREBUI

Tu mă iubeşti, dar nu aşa cum ar trebui.

În primul rând, mă priveşti cu ochi albaştri, nu căprui
Aşa cum cere testul iubirii noastre.
În al doilea rând, atingerea ta e ca a frunzei rătăcitoare-n văzduh,
Atrasă de miracolul lunii
Pe când mie mi-e necesară atingerea pielii aspre
A animalului căutător de apă în văi
Pe timp de secetă.
În al treilea rând, părul tău e închis la culoare
Precum ceaţa într-o pădure de fagi, la vreme de seară,
Ori pentru experimentul pe care-l durăm
Se cere părul roşcat ca ceaiul de ceapă
Alungând răceala copilăriei noastre.

Dincolo, dincolo de astea nici sânii tăi
Nu au aroma piersicii coapte ci tocmai a mărului tras
În zahăr caramel
Care ştii şi tu cât e de dulce, de parfumat, de îmbătător la gust,
De nefast.
Ştii că nici gura ta nu vine cu saliva metalică şi rece
A femeilor ce muncesc pe ogor
Ci vine, dimpotrivă, cu un suc călduţ şi vag, uşor sărat, uşor tonic
Care aminteşte de zilele de vară de pe Cerna, zilele
Când priveşti către apa care seacă sub picioarele tale, dusa de circuitul iremediabil
Al lichidelor în natură
Către subţiori de nimfe înamorate de zei indiferenţi
Şi lacrimi de şcolăriţe pregătite să-şi umple caietele cu citate din Rilke.

În faţa mea e un nas frumos creionat, drept şi suav ca o mirişte
Pe care soarele a aşezat grîul în pistrui
Ori, pentru emergenţa optimă a dragostei noastre
Eu am nevoie de un nas imperfect, nu prea drept, nu prea strâmb,
Eventual curbat înspre nord
Şi adulmecând mareele la ora asfinţitului.
Iar umerii, umerii tăi fermi şi bronzaţi
E necesar să-şi alunge arămiul plăjii, să împrumute ceva din alburiul alcovului,
Din cenuşiul bibliotecii
Şi atunci, chiar imperfectă, chiar elementar nefericită
Dragostea noastră totuşi va căpăta contur
Şi te voi numi tu, şi mă vei numi eu
Şi o vom porni împreună, fără a ajunge, fireşte, niciodată
Către Itaca.

S-AR PUTEA SĂ DOARĂ

”S-ar putea să doară,” îmi spune medicul de gardă
Și îmi înfige în braț acul gros, argintiu al unei perfuzii,
Reglând cursul substanței foarte încet, picătură cu picătură,
Să nu mi se facă frig și frică.

Numai că îmi era deja frig și frică
Și tocmai aflam că lucrurile care urmau fără echivoc, fără întârziere,
Puteau să doară.

M-au durut cuvintele, înaintea cărnii.

Aveam să aflu, mai devreme sau mai târziu,
Că despărțirile dor la fel.
Că întrecerile pierdute pot să doară nu mai puțin,
Că sfertul de oră în care femeia ideală, unică,
Semnificativă până alaltăieri, esențială de când ți-a întins mâna,
Întârzie,
Doare și el enorm.

Și asfințitul soarelui peste o inimă neîncălzită
Poate și el să doară destul.

Au să doară, indiscutabil, literele volumului
Care îți descrie fatalitatea vieții
Cunoscută întocmai de tine, cititorul livid, trupește, sufletește,
Cu setea de cuvinte de odinioară uscată deja.
Doare sfârșitul clasei a doua, liziera pădurii
De brazi, cu ramuri umede de nea,
Dor surâsurile de complezență.

Doare lipsa răspunsului la o întrebare simplă, din mitologie,
Doare să știi că nu mai știi ce știai,
Doare să uiți și să îți condamni, cu o grimasă, uitarea,
Doare prima poezie scrisă, regăsită peste ani.

Nu sunt sigur, dar s-ar putea să doară și telefonul trântit prea brusc
Și neputința de a-i arăta fiului tău cum se face o cățărare în copacul viselor
Ori în orice copac care răsare, trufaș, înainte-ți.
Și, desigur, contemplarea unui tablou, în Luvru, de unul singur,
Și zațul unei cafele irepetabile.

S-ar putea, s-ar putea să doară și frumusețea reflectată de oglindă
Ori zgomotul valurilor pe chei, când ai douăzeci de ani
Și ții pe cineva strâns de mână.
Pot să doară toate astea, cu diferența că există un timp
În care durerile se pot trece cu vederea
Și un alt timp
În care bucuriile dor insuportabil.

Semnul că acest poem va fi înțeles cum se cuvine
E că nu se va citi cu plăcere
Și că nu va fi recitit niciodată.

Poate că e inofensiv, timid, poate că îi lipsesc majoritatea virtuților fundamentale,
Cu toate astea, s-ar putea să doară.

POATE CA NU TE IUBESC

Poate că nu te iubesc,
Dar am plantat o floare în numele tău în colțul parcului,
Am udat-o constant și uneori, la lăsarea serii, i-am sărutat
Petalele.

Poate că nu te iubesc,
Dar ți-am pictat chipul pe fiecare colț de hârtie avut la îndemână
În ședințe, în restaurante, la cursuri și la intâlnirile de duminica
Cu oameni simpli, prieteni buni și autonomi
Care habar n-au de dragoste
Și s-ar putea să mă aseman lor.

Poate că nu te iubesc,
Dar de fiecare dată când cineva ți-a rostit numele
Mi s-a pus un nod în gât și m-am încruntat,
Iar apoi, minute intregi, nu m-am putut concentra asupra altor cuvinte,
Altor nume, împreună cu propozițiile construite în jurul lor.

Poate că nu te iubesc,
Dar seara, seara în care mi-ai ingăduit un sărut pe fugă
După care te-ai retras în constelația proprie, în zodia singurătății,
Am hoinărit ceasuri in șir pe străzi fără să simt frigul,
Și am răcit. Un guturai suspect, inadecvat bărbaților puternici.

Poate că nu te iubesc,
Dar uite, și acum când scriu despre tine și ințeleg că e limpede:
Că nu faci parte din cotidianul meu în felul in care mi-aș fi dorit,
Că ai o viață diferită, că iți trăiești trecutul și viitorul la pachet, all-in-one,
Că ești hotărâtă să iți asumi un determinism care nu există,
Dar tu îl vezi, asemenea lucrurilor de dinapoia unei bucăți de sticlă,
Că ești dedicată unor oameni care nu mi se aseamănă deloc,
Care ar putea să fie, foarte bine, ființe extraterestre;
Chiar și acum, când repet povestea noastră întreruptă,
Strâng din buze și imi imaginez ce-ar fi putut să fie,
Ceea ce e inadmisibil, chiar și pentru un filosof.

Poate că nu te iubesc, și e foare probabil ca nu, aproape sigur…
Și totusi, ce lumină curge dinspre amintirea ta
Învăluind nepermis acest haos de emoții și reflecții cinice care sunt!

STROFE PENTRU MIHAELA

Ferestrei ei doar îngeri străvezii îi bat
Ea a renunţat la tot, şi s-a culcat.

Destinul e o carte de culoare gri
Ea îşi dorea cândva să se mărite, să aibă copii

Îşi dorea să găsească temelia cerului în Noua Guinee
Şi cineva să-i sărute picioarele şi tâmpla de femeie

S-o împlinească.
Dar au găsit-o la marginea străzii, lividă, nefirească

Pe caldarâmul pe care copiii jucaseră de-atâtea ori şotron
Încât şi paşii aveau un sunet de cretă, zimţat, monoton.

N-am iubit-o deloc, era urâtă şi nu-mi plăcea
Dar avea o frumuseţe a ei atunci când se mira, se îndurera

Că parcă voiam s-o îndurerez într-adins
Să-i lumineze ochii cu lacrimi albăstrii, de jar nestins.

Dumnezeu a dăruit-o cu harul visului.
Harul cel mai greu, harul proscrisului.

Ne spunea că lumea e superficială, că ne înşelăm în orice,
Că-n simţuri nu e loc pentru suflet, ori dragoste

Îl citea pe Platon cu ochii minţii,
Nu iubea zeii, nici eroii, doar sfinţii

Pentru ei s-a păstrat amară, până la sfârşit
Iar noi eram obiectele ei, aşa cum ne-a închipuit

Şi atunci când s-a dus, am redevenit oameni simpli, fără chip
Ascunşi în nişte temple clădite pe nisip

Supăraţi că ea a renunţat. A uitat de noi şi s-a culcat
Iar lumii noastre doar îngeri străvezii îi bat, îi mai bat.

ELEGIE DIURNĂ

Hai să nu mai lăsăm nici raza lunii
Să se oprească vag la tine-n par,
Iar îngerii ce-ți dorm precum nebunii
Pe umăr, să-i trimitem în răspăr,
Să alungăm și cerul care-ntruna
Ți-acoperea obrazul cu mii stele
Și constelațiile ce dintotdeauna
Ți-au facut umbra lacrimilor grele.
Tu doar de răsărit ai trebuință
De spații mari, dincolo de ferești,
Să te întinzi deasupra lor, ființă
Care cu iarba împreună crești
Să-i spui naturii-ntregi că împotriva
Furtunilor și-a nopții, tu veghezi.
Din întuneric te-ai născut… Fii astăzi,
Zeița celor mai frumoase-amiezi.